Perfecționismul reprezintă o trăsătură de personalitate manifestată prin încercarea continuă de a face lucrurile într-o manieră impecabilă prin setarea unor standarde de performanță nerealiste. Când nu poți atinge aceste standarde imposibile apar adesea sentimente de culpabilitate, uneori chiar de furie îndreptată împotriva propriei persoane.

Din perspectiva psihologiei clinice, perfecționismul implică o „rigiditate paralizantă” în spatele căreia se află o teamă de eșec și/sau o nevoie profundă de acceptare. Aș putea adăuga că un perfecționist va rămâne aderând inflexibil la un standard pe care și l-a stabilit la un moment dat, chiar dacă contextul sau situația s-a schimbat și totul pentru a se incadra în eticheta pusă de el sau de cei din jur .

 Atunci când căutăm perfecțiunea, căutăm un obiectiv care este imposibil de atins, indiferent cât de mult ne-am strădui, acest lucru făcându-i pe perfecționiști să se simtă nemulțumiți de eforturile lor. Incapacitatea lor de a atinge acest scop este percepută ca un eșec, care hrănește autocritica și auto-judecarea și o credință de insuficiență.

Cei care au tendințe de perfecționism se autoevaluează într-o manieră critică și au o preocupare exagerată față de evaluările pe care ceilalți le fac la adresa lor. Cuvântul ``trebuie`` face parte din vocabularul zilnic și este însușit că o virtute. Am auzit cu toții de multe ori :``știu eu mai bine`` sau ``urăsc greșelile`` 

Perfecționistul se trezește cu gândul la ce trebuie făcut astăzi și cum trebuie făcut din perspectiva lui rigidă, iar acțiunile lui sunt orientate către propria persoană: totul este despre mine: așa cum zic eu ,cum cred eu e mai bine, toate acestea ascunzând foarte bine frica de respingere, de greșeli, și nevoia profundă de validare. Eticheta de perfecționist ascunde o  stare autoimpusa de goană după ceva, de concentrare exagerată pe fiecare detaliu, sau din contră de amânare la nesfârșit a unei acțiuni.

Toate acestea se reflectă asupra propriei persoane în principal și apoi asupra celorlalți prin așteptări prea ridicate .

 Cei care manifestă perfecționism se autoevaluează obsesiv într-o manieră critică și manifestă o preocupare exagerată față de evaluările pe care ceilalți le fac la adresa lor. Au o gândire inflexibilă, de tipul „totul sau nimic” și manifestă o lipsă de încredere cronică în propria persoană, aceasta fiind de fapt rădăcina problemei.

Evoluția perfecționismului este spre anxietate, deoarece frica este cea care duce la dezvoltarea și menținerea acestuia – frica de a nu fi criticat, de a nu fi respins, de a nu dezamăgi.Este clar că perseverența și așteptările ridicate sunt importante pentru orice performanță în business și în viața personală, performanță ce are alături conștiinciozitatea și munca asiduă plus o motivație ridicată și sunt considerate astfel un avantaj competitiv .Problemele apar atunci când se însoțesc cu rigiditatea și concentrarea excesivă la detalii sau la rezultate tinzând către standarde imposibile.

Desi în unele cazuri standardele înalte ajută, când sunt excesive și nerealiste, acestea devin problematice.

Poate acest lucru să fie realizat sau nu?

Cât de folositor este să am asemenea așteptări?

Care sunt costurile și beneficiile de a avea un astfel de standard?

Cât de mult mă ajută?

Sunt capabil să-mi schimb opiniile când este nevoie?

Perfecționistul că și tipar oferă o modalitate de a liniști vocea constantă a judecății de sine și a fricii de judecățile altora prin încercarea de a fi perfect. Această încercare îl însoțește zilnic și îi dă o falsă senzație de control crezând că dacă face ceea ce este corect, va fi dincolo de judecata și reproșul celorlalți. Perfecțiunea și ordinea aduc un sentiment de ușurare temporară. S-ar putea să fi generat un sentiment de ordine în copilărie sau să fi câștigat acceptarea și atenția de la părinți îndepărtați emoțional sau prea pretențioși, remarcându-se drept copilul perfect ireproșabil. Și atunci trebuie să ne întrebăm cât de util mai este în acest moment să pastrez acest tipar?

Totul sau nimic/ alb sau negru

Deține idealuri și standarde înalte și are principii

Este capabil să aducă organizarea și ordinea în ambiguitate și haos

Este capabil să se conducă pe sine și pe alții să trăiască și să lucreze pe baza unor principii directoare clare, cum ar fi „să fii o persoană bună” și „să facă ceea ce trebuie”

Este autodisciplinat

„Perfecționismul este bun și mă face să mă simt mai bine cu mine însumi.”

Trebuie să fac un lucru perfect, sau mai bine nu îl fac deloc, și dacă nu reușesc sunt un ratat

Poate fi iritabil, tensionat și sarcastic.

Foarte critic cu sine și cu ceilalți.

Dezamăgire constantă față de sine și de ceilalți pentru că nu se ridică la standardele ideale.

Se așteaptă că alții vor interfera cu senzația lor de ordine,curățenie

Anxietate

Frustrare

Resentimente

Stress

Scăderea încrederii în sine

Este foarte sensibil la critici.

„Corectul este corect” și „greșitul este greșit”, și nu există nici o zonă gri între ele.”

„Numai eu știu calea corectă.”

„Dacă nu o poți face perfect, de ce să te deranjezi? Nu o face deloc.”

 „Trebuie să fiu mai organizat și mai metodic decât alții, astfel încât lucrurile să se facă în mod corect.”

„Urăsc greșelile.”

Nevoie puternică de ordine, control și autocontrol

Punctual, metodic și se străduiește excesiv într-o manieră agresivă

„Aceasta este o obligație personală. Trebuie să fac asta.”

„De mine depinde să repar orice dezordine pe care o întâlnesc.”

„ Trebuie să fac ceea ce trebuie.”

Petrece ore suplimentare la muncă pe de o parte pentru a duce sarcinile la îndeplinire insistând pe toate detaliile de multe ori inutile, și pe de altă parte pentru a evita să petreacă acel timp cu el însuși sau cu cei dragi.

Am observat că și cei care își găsesc un hobby transformă această activitate care ar trebui să fie relaxantă în ceva obsesiv: mă trezesc la 5 dimineața de 3 ori pe săptămână să alerg 15km, sau merg la sală zilnic la ora 7 dimineața să mă epuizez înainte de începerea lucrului când acestea se pot face cu bucurie, cu entuziasm și cu placerea reală oferită de o activitate relaxantă nu cu obsesie competitivă.

Cum poți experimenta dragostea necondiționată pentru tine, cum poți să te dezvolți ca persoană echilibrată când îți critici în mod constant aspectul și performanța? Când nu vrei/știi să petreci timp cu tine și pentru tine și apoi cu cei dragi..Și dacă nu te iubești pe deplin, cum poți fi receptiv să fii iubit de alții? Când se activează perfecțiunea mi se pare că se pierde stima de sine și respectul. Tu ce crezi?

Ce poți face pentru a schimba dialogul interior?

Cum poți să te bucuri de process?

Cum poți fi mai flexibil?